Ramana Maharshi

Ramana Arunachala - de Arthur Osborne

pagina 2

În cursul săptămânilor care au urmat a fost deosebit de atent cu mine și încet încet încordarea nervilor și mintii mele a făcut loc relaxării, însă încă nu s-a realizat nici un contact dinamic. Am fost dezamăgit, deoarece acest fapt indica o lipsă de receptivitate în mine, și totuși, în același timp, mi-a reconfirmat opinia pe care mi-o făcusem referitor la faptul că nu era un guru și că nu dădea nici un fel de îndrumare practică pe o cale spirituală. Iar Bhagavan nu a zis nimic care să îmi schimbe punctul de vedere.

Asta până în seara de Khartikai când, ca în fiecare an, o flacără este aprinsă pe vârful colinei Arunachala (sau poate că era Deepavali, nu sunt foarte sigur), și când mari mase de oameni se adună pentru festival. Noi stăteam afară în curtea în care dădea holul. Bhagavan era rezemat pe canapea iar eu ședeam în primul rând din fața sa. S-a ridicat, cu fața spre mine, și, cu ochi scrutători, a sfredelit în mine, patrunzându-mă, adânc, cu o intensitate pe care nu o pot descrie. Era ca și cum ochii lui ar fi spus: "ți s-a spus deja; de ce nu ai realizat asta pâna acum?" și apoi liniște, o pace adâncă, o ușurare și o fericire indescriptibilă.

De atunci, iubirea pentru Bhagavan a început să crească în inima mea, și am început să îi simt puterea și frumusețea. În dimineața următoare, pentru prima oară de când obișnuiam să stau în fața lui în hol, am încercat să-i urmez învățăturile prin a practica vichara, "Cine sunt eu?". Am crezut că eu eram cel ce decisesem. Nu am realizat de la început că ceea ce m-a vitalizat și mi-a determinat schimbarea de atitudine a fost inițierea prin privire. Auzisem într-adevăr numai vag de această inițiere, și nu dădusem mare atenție celor auzite. Doar mai târziu am auzit că și alți discipoli au avut experiențe similare, și că și lor aceste experiențe le-au marcat începutul adevaratei lor sadhana sub îndrumarea lui Bhagavan.

În timp, iubirea și devoțiunea mea pentru Bhagavan s-au adâncit. Am început să trăiesc cu un ritm de fericire în inimă, simțind binecuvântarea și misterul celui care era gurul meu, repetându-mi ca pe un cântec de iubire că el era gurul meu, legatura între cer și pământ, între Dumnezeu și mine, între Existența fără formă și inima mea. Am devenit conștient de uriașa grație a prezenței sale. Până și în aspectele exterioare se purta grațios cu mine, zâmbindu-mi când intram în hol, facându-mi semn să mă așez în locuri în care mă putea privi în meditație.

Într-o zi, o amintire bruscă s-a trezit în mine: "Legătura cu Existența fără formă? Dar el este Existența fără formă!" și am început să percep semnificația Jnanei sale și să înțeleg de ce discipolii i se adresau simplu cu "Bhagavan", cuvânt care înseamna Dumnezeu. În acest fel a început să dovedească în mine ceea ce a declarat în învățăturile sale: că gurul exterior servește la a-l trezi pe cel din inimă, din interior. Vichara, continua interogare "Cine sunt eu?", a început să trezească în mine o anume conștiință a Sinelui ce se manifesta drept Baghavan în afară, precum și drept Sine interior în același timp.

Neîntemeiata teorie cum că Bhagavan nu era un Guru s-a evaporat pur și simplu în stralucirea Grației sale. Ba mai mult decât atât, în ceea ce privea ideea că învățăturile lui nu constituiau o îndrumare practică, am înțeles că, de fapt, cu adevărat și în mod exclusiv erau exact o cale practică. Am observat că evita explicațiile teoretice și că obișnuia să-i orienteze pe cei care-l chestionau spre considerații practice legate de sadhana, de calea care era de urmat. Aceasta și numai aceasta era ceea ce avea să ne învețe aici. Le-am scris și le-am explicat acest lucru celor care mă dezinformaseră și, înainte să le trimit scrisoarea, i-am arătat-o lui pentru confirmare. A aprobat-o și mi-a înapoiat-o, cerându-mi să o trimit.