Ramana Maharshi

Ramana Maharshi - Prezentare

pagina 4

Primul loc din Tiruvannamalai în care Ramana a locuit, a fost marele templu. Pentru câteva săptămâni a rămas în sala celor o mie de coloane. Dar era tot mai adesea deranjat de unii copii neastâmpărați, ce aruncau cu pietre în el în timp ce medita. S-a mutat într-un colț întunecos, un fel de scobitură în pământ, denumită Patala-lingam. Ne tulburat de nimeni, obișnuia să petreacă zile întregi într-o adâncă interiorizare. Stătea în samadhi neclintit, ne luând în seamă nici măcar mușcăturile viermilor și insectelor. Curând, neastâmpărații băieți au descoperit unde s-a retras, reîncepând să arunce cu cioburi în tânărul Svami. Trăia în acea vreme în Tiruvannamalai un Svami mai învârstă pe nume Seshadri. Cei care nu-l cunoșteau îl luau drept nebun. Acesta uneori îl păzea pe tânărul Svami și alunga derbedeii. În cele din urmă, Ramana a fost luat din groapă de niște devoți, fără ca el să fie conștient de acest lucru, și așezat în vecinătatea altarului dedicat lui Subrahmanya. Din acel moment a existat tot timpul cineva care să aibă grijă de Ramana. Locul în care își ducea zilele era schimbat deseori. Grădini, peșteri, temple - toate acestea erau alese de ce-i ce-l ocroteau pe Svami. El nu vorbea niciodată. Nu pentru că făcuse vreun legământ în acest sens, ci pentru că nu era înclinat să vorbească. Uneori texte precum Vasistham sau Kaivalyanavanitam, îi erau citite cu voce tare.

La mai puțin de șase luni după ce a ajuns la Tiruvannamalai, Ramana s-a stabilit la templul Gurumurtam în urma rugăminților insistente a celui ce avea grija de el, un anume Tambiransvami. Cu fiecare zi care trecea, Ramana devenea tot mai cunoscut, sporind numărul pelerinilor și curioșilor ce veneau să-l vadă. Cam după un an de ședere la Gurumurtam, Svami - ce era cunoscut de către localnici sub numele de Barhmana-Svami - s-a mutat în apropierea unei livezi de mango. În acest loc, unul din unchii săi, Nelliyappa Aiyar, i-a dat de urmă. Nelliyappa Aiyar era un avocat de gradul doi la Manamadurai. Având să afle de la un prieten ca Venkataraman era un Sadhu respectat la Tiruvannamalai, a plecat într-acolo să-l vadă. A făcut tot ce-a putut să-l convingă pe Ramana să-l însoțească la Manamadurai, dar tânărul înțelept nu s-a lăsat înduplecat. Nu a arătat nici cel mai mic semn de interes față de vizitatorul său, așa că Nelliyappa Aiyar s-a întors dezamăgit la Manamadurai. Oricum, el a transmis NOUTAȚIle către Alagamal, mama lui Ramana. Alagamal a mers la Tiruvannamalai însoțită de către fiul său mai mare. Ramana trăia pe atunci la Pavalakkunru, undeva la est de Arunachala. Cu lacrimi în ochi, Alagamal l-a implorat pe Ramana să se întoarcă acasă, dar pentru sfânt nu exista cale de întoarcere. Nimic nu l-a impresionat, nici măcar plânsul și vaietele mamei sale. A păstrat tăcerea fără a da vreun răspuns. Un devot ce a observat eforturile îndelungate ale mamei atâtea zile la rând, i-a cerut lui Ramana măcar să scrie un răspuns. Înțeleptul a scris pe o bucată de hartie, în tăcere și la un mod impersonal, următoarele: "în conformitate cu prarabdha fiecăruia, Unicul hotărăște pentru fiecare cum să acționeze. Ceea ce nu trebuie să se întâmple, nu se va întâmpla niciodată, indiferent de eforturile făcute. Iar ceea ce trebuie să se întâmple, nu va avea cum să nu se întâmple, oricât de mult s-ar strădui cineva să împiedice acest lucru. Este o certitudine. De aceea înțelept este să stai liniștit".

Dezamăgită și cu inima grea, Alagamal s-a întors la Manamadurai. După o anumită perioadă de la acest eveniment Ramana a urcat pe muntele Arunachala și s-a stabilit în grota Virupaksa, denumită astfel după un sfânt ce a trăit și a fost înmormântat acolo. Și aici au venit o mulțime de oameni să-l caute, iar printre ei se aflau și căutători sinceri ai adevărului. Aceștia din urmă obișnuiau să-i pună întrebări în legatură cu experiența spirituală, sau aduceau cărți sacre, pentru a li se clarifica anumite neînțelegeri. Uneori Ramana scria pe hârtie răspunsurile sau explicațiile. Una dintre cărțile ce i-au fost aduse în acea perioadă, a fost Vivekacudamani a lui Sankara, pe care mai târziu a interpretat-o în proză în limba tamilă. Mai erau de asemenea și unii oameni simpli, neștiutori de carte, ce veneau la el pentru consolare și îndrumare spirituală. Una dintre aceștia a fost Echammal, ce-și pierduse soțul, fiul și fiica, ne simțind pic de mângâiere sufletească până ce soarta a adus-o în prezența lui Ramana. Își făcuse o obișnuință să-l viziteze pe Svami în fiecare zi și luase asupra ei îndatorirea de a aduce mâncare și sfântului și celor ce locuiau împreuna cu el.

In 1903 a sosit la Tiruvannamalai un mare învațat, un savant al limbii sanskrite, Ganapati Sastri, cunoscut și sub numele de Ganapati Muni datorită austerităților la care se supunea. El avea titlul onorific de Kavyakantha (cel ce s-a născut poet), iar discipolii i se adresau cu nayana (tata). Era un specialist în cultul Mamei Divine. El l-a vizitat pe Ramana în grota Virupaksa de câteva ori. O data în 1970 era măcinat de îndoială în ceea ce privește propriile practici spirituale. A urcat muntele, l-a vazut pe Ramana stând singur în peșteră și i s-a adresat ca pentru sine: "Tot ceea ce am avut de citit am citit; chiar și Vedanta Sastra am înteles-o pe deplin; am făcut și Japa după pofta inimii mele; însă nu am ajuns să înțeleg ce înseamnă tapas. De aceea am căutat refugiu la picioarele tale. Te rog luminează-mă în legatură cu natura tapas- ului." Ramana a răspuns, de data aceasta prin viu grai: "Dacă cineva cercetează de unde apare noțiunea de 'Eu', mintea este absorbită acolo, acesta este tapas. Când se repetă o mantra, iar cel ce o repetă cercetează de unde apare sunetul acelei mantra, mintea este absorbită în acel loc; acesta este tapas." Pentru cărturar acest răspuns a fost ca o revelație; a simțit grația sfântului învăluindu-l. El este cel ce l-a proclamat pe Ramana ca fiind Maharshi și Bhagavan. A compus imnuri în sanskrită în cinstea înțeleptului și de asemenea a scris Ramana-Gita, în care explica învățăturile lui.