Ramana Maharshi

Ramana Maharshi - Prezentare

pagina 6

Spiritul de pace și liniște impregnat în Sfânt și în mediul din jurul Lui, avea efect chiar și asupra animalelor și păsărilor ce deveneau foarte prietenoase. Ramana a arătat celorlalte ființe aceeași considerație pe care le-a arătat-o și oamenilor ce L-au vizitat. Cand se referea l-a un animal sau pasăre, îintotdeauna spunea la un mod mai personal "el", sau "ea", nu spunea "acesta" sau "aceasta". Păsările și veverițele și-au construit cuiburi în jurul Lui. Vacile, câinii și maimuțele și-au găsit refugiu în ashram. Toate aceste ființe aveau un comportament foarte inteligent - în special vaca Laksmi. El le cunoștea starea în amănunt. Se interesa dacă s-au hrănit bine. Când se întampla să moară una dintre aceste ființe, corpul ii era îngropat și i se făcea ceremonia cuvenită. Viața la ashram curgea lin, într-un mod plăcut. O dată cu trecerea timpului, tot mai mulți vizitatori veneau la ashram, - unii dintre ei pentru o perioadă scurtă, alții pentru perioade mai lungi. Dimensiunile ashramului creșteau, s-au construit anexe noi, - un grajd pentru vite, o școală pentru studiul vedelor, un departament pentru publicații, Templul de adorație al Mamei, etc. Ramana își petrecea majoritatea timpului într-un hol, ce fusese construit cu intenția de a le da cât mai multor posibilitatea de a se afla în jurul Sîu. Asta nu însemnă că nu era activ. Obișnuia să împletească frunze ce se foloseau drept farfurii, îngrijea legumele, citea articole de presă, se uita prin ziare și cărți, sugera răspunsuri la scrisorile primite, etc. și totuși era clar detașat de toate lucrurile. Primea numeroase invitații de peste tot, dar niciodată nu a părăsit Tiruvannamalai, iar în ultimii ani nu a mai ieșit nici măcar din ashram. În cea mai mare parte a timpului, zilnic, oamenii stăteau înaintea Lui. Stăteau mai mult tăcuți. Se întampla uneori să i se pună întrebări; uneori răspundea. Era o experiență aparte să stai înaintea Lui și să-i privești ochii strălucitori. Mulți, prin experiențele trăite, ajungeau la o liniște și pace dincolo de orice descriere.

În 1946 s-au sărbătorit cincizeci de ani de când Ramana venise la Tiruvannamalai. În 1947 starea sănătății Lui a început să se înrăutățească. Încă nu împlinise 70 de ani, dar arăta mult mai în vârstă. Spre sfârșitul anului 1948 un mic nodul i-a apărut sub cotul brațului stâng. Crescând în mărime, doctorul ashramului a hotărât să-l extirpe, dar în decurs de o lună, acesta a reapărut. Au fost chemați chirurgi din Madras, iar aceștia l-au operat. Rana nu s-a vindecat, iar tumora a revenit. La o examinare ulterioară, a fost diagnosticat cancerul. Doctorii au sugerat amputarea brațului până deasupra părții afectate. Ramana a răspuns zâmbind: "Nu este nici un motiv de îngrijorare. Trupul este el insuși o boală. Lăsați-l să aibă un sfârșit natural. De ce să fie mutilat? Simpla bandajare a părții afectate este de ajuns." I s-au mai făcut doua operații, dar tumora a reapărut de fiecare dată. A fost încercată și medicina tradițională și homeopatia. Boala nu a cedat nici unui tratament. Sfântul nu se arăta deloc îngrijorat, și era cu totul indiferent la suferință. A privit parcă din exterior cum boala ii distruge trupul. Dar ochii Lui au continuat să radieze ca întotdeauna; iar Grația Lui s-a revărsat asupra tuturor ființelor. Mulțimea venea în număr mare. Ramana a insistat ca toți să fie lăsați să-și primească darsana de la El. Devoții își doreau ca Ramana să-și curețe trupul apelând la puterile sale supranaturale. Ramana le-a arătat compasiune acelor ce s-au întristat și le-a reamintit permanent că Bhagavan nu este trupul: "Ei iau acest trup drept Bhagavan și îi atribuie suferința. Ce păcat! Ei sunt mâhniți că Bhagavan este pe cale să-i părăsească - unde ar putea pleca și cum?"

Sfârșitul a venit pe 14 Aprilie 1950. În acea seară, Ramana a dăruit darsana devoților sosiți. Toți cei prezenți în ashram știau că sfârșitul este aproape. Toți cântau imnul lui Ramana către Arunachala, cu refrenul Arunachala-Siva. Bhagavan le-a cerut celor ce-L îngrijeau să-L ajute să se ridice. Și-a deschis ochii luminoși și plini de grație pentru puțin timp; a zâmbit; o lacrimă de fericire i s-a prelins din ochi; iar la 8:47... s-a întâmplat. N-a fost nici o luptă, nici o zbatere, nici un spasm, nici unul dintre semnele morții. Chiar în acel moment, o cometă foarte strălucitoare a străbătut încet bolta cerească, a ajuns în dreptul culmii sfântului munte Arunachala, apoi a dispărut în spatele acestuia.

Ramana Maharshi rareori a scris; iar puținul pe care l-a scris în versuri sau proză, a fost scris pentru a veni în întâmpinarea cererilor devoților. El însuși a spus o dată: "într-un fel sau altul, nu mi s-a întâmplat niciodată să scriu pur și simplu o carte sau să compun un poem, toate poemele pe care le-am făcut, au fost la cererea cuiva, iar altele au fost în legătură cu un anumit eveniment particular." Cea mai importantă lucrare a Lui este Patruzeci de Versuri despre Viață. În poemul Upadesa Saram, deasemenea o chintesent a Vedanta este redat al patru-lea vers. Ramana a compus Cinci Imnuri către Arunachala. Unele lucrari ale lui Shankara cum ar fi Vivekacudamani și Atmabodhah au fost redate în limba tamilă ca imn. Majoritatea scrierilor Lui sunt în limba tamilă, dar a scris și în sanskrită, telegu și malayalam.

Cunoașterea lui Sri Ramana, aceeași cu cea din Advaita Vedanta, are ca țintă proprie Relizarea Sinelui. Punctul principal al învățăturii este legat de cercetarea naturii Sinelui și a conținutului noțiunii de "Eu". Introspecția în natura Sinelui este mijlocul. Când mintea identifică Sinele cu Non-Sinele (corpul fizic) se manifestă sclavia; când această identificare greșită este înlăturată prin întrebarea: "Cine sunt eu?" se produce eliberarea. Astfel introspecția este calea directă propusă de Bhagavan Ramana.